Pentru că totul este o nălucire cu chip de emisferă în cercul infinit.
Pentru că totul avea același gust acru de stejar singuratic și încă vertical.
Se îndoia chiar și de simțămintele culese-n zbor pe timpul vieții , roase de dor sanguinic , roase de plin fier.
Desișul ideilor neclare smulgeau ca o patimă facilă rumegușul gândirii trecute prin alb și negru infantil.
Extaz.
Putea ințelege veninul din suflet , acum, la amorțeală , angoasa vieții muribunde?
Agonie.
Lenea îi observă singurătatea , prin verbe i se alipi , aruncând cu încetineli dureroase către fiecare colț de mișcare și spasm , mediocru incă.
Neputință.
Transfer de dorință.
De iarbă crudă.
I s-a cerut sa rupă focul cu brațele.
Nu!Va atinge trecerea la ce nu este , la ceea ce gol și clar!
Gata!
S-a terminat!
Las astfel loc apei , să-și satisfacă curățenia vitală ce i-a fost hărăzită încă de la-nceputurile-accidentale , acum , în acest final iluzoric și neașteptat de brusc , așteptând.