Rătăcesc
Printre lucrurilea astea
Tari din jurul meu
Care mă zgîrîie
Mă gîdilă
Îmi dau fiori
Fiorii banali
Ai pîinii pe care o mestec
Ai hainelor care mă fac prezentabil
Gîdilatul unei cămăși
Nici prea largă nici prea strîmtă
Care-mi dă fiori
Două mașini
Imbrățișate într-un sărut
Avînd printre
Brațele lor de tablă
Care se strîng frenetic
Niște bucăți de carne
Care odată au fost oameni
Au purtat nume
Și haine
Cămăși de mătase
Care le dădeau fiori
Îmi dau fiori

Exist printre certitudni solide
Simțurile mele
Care vorbesc doar limba materiei

Știu prea bine
Că sînt analfabet
La singura materie care contează
Limba cerului
Ce, nu știai
Că cerul vorbește?
Stelele nu ți-au spus niciodată
Cu un zîmbet ironic
În colțul gurii
Că praful în care
Te învîrți
Pe care îl respiri
Nu e totul?
E adevărat
În lumea asta
Nu poți vedea
Stelele
Din cauza becurilor
Care ne luminează străzile
Printre particule
Criminale de praf
Și vîrfuri de zgîrîe-nori
Nu poți vedea decît luna
Uneori
Care chiar și-atunci cînd e plină
Nu reușește
Să umple golul
Din tine care vrea să vadă stelele
Doar omorînd urbanismul
Sufletului îi vei salva viața

Ce?!!
Vrei ca sensul vieții tale
Să fie dat de o broască?
De o reptilă care
Cumva
Nimeni nu știe exact cum
Și mai ales de ce
Ajunge o maimuță
Care se crede stramoșul tău?
Emanciparea materiei?
Singura ta noblețe
Să fie de
Aristocrat, nobil și
Produs final al supei primitive?
Haide, termină!
Povestea asta cu supa
Face să îmi chiorăie mațele
De foame
O foame de sens!
Chiar nu vezi
Că broasca asta
Care orăcăie
Și pe care strămoșii tăi
Copiii lui Darwin
Au făcut-o să se creadă
Stră-strămoașa ta
Nu te lasă
Să auzi muzica stelelor?
Orice ar zice Einstein
Stelele nu ne-au
Invatat relativitatea
Ci ne-au cîntat
În tonalități pentru toate urechile
Absolutul

Invață să ai urechi
Pentru limba cerului
Altfel te vei trezi
Dormind printre
Stîrvurile putrezite
Ale unei cărni
Copulînd întruna cu ea însăși
Intr-o goană incestuoasă
Către supa primitivă
Care pute
Încă de pe acum