Profundă, toamna cădea în gradini învinse de ploi
Renăscând cupidoni ce narau un antipastel cu jilave,
Eram din același tablou cu naturi ce mureau peste noi
Sorbind prețios afectat veșnicia din palmele tale suave.



Întinși peste trepte în ora târzie, două enigme sfârșite
În tainic exil necurmat de izbăvire deșartă,
Doar toamna se furișa în noi cu poeme șoptite
Prin ruine străvechi, risipind cugetări din magica-i harpă.


Puteau să pornească înghețuri și iernile toate să cadă
Și clipa finită să piară-n vitrege timpuri,
Zodii stârnite de intrigi să vânture peste noi anotimpuri
Și cețuri să-nchidă în ochiul scrutat ca nicicând să ne vadă.