Ce nesecată-i ura când lumea se împarte,
În cete mici sau large, de mizeri și bogați,
Ea năruie speranța, a celor fără carte
Sortiți la umilință. Ei.... mor niște argați.

Ce nesecată-i ura când cei mari se înfoaie
În pene ca gâscanii când sunt mai agitați,
Și țipă-n gura mare, dar... Vocea li se-nmoaie,
Dacă prostimea urlă și sunt chiar.... Atacați.

Ce nesecată-i ura când peste tot minciuna,
Își face loc să zburde, c-un zâmbet sfidător,
Spunând că doar bogații, de azi, din totdeauna,
Au dreptul la lumină, în marș triumfător.

Ce nesecată-i ura și fără vreo speranță,
Pentru supușii sorții, mereu cu „jebul” gol,
Când cei bogați sfidează, cu-atâta ignoranță,
Orice mărinimie, ținându-i în... ”Nămol”.

Obliți! Poteca strâmbă ce duce spre lumină
Și pentru cei ce poartă poverile din greu,
Au și ei drept la carte și, o vor la-ndemână,
Le-ați stors sudoarea frunții și-o faceți tot mereu.

De ce atâta ură, lacrimi de grea povară,
Pe-acest pământ ce rabdă urgia peste tot?
Credeți că ei n-au minte, fi-ndcă trăiesc la țară,
Și sunt buni la minciuna, cu ce le cereți vot?

Vă înșelați amarnic și faceți nedreptate,
Când le-ngrădiți dorința, doar pentru că-s săraci,
Lăsați să zburde-n voie, au și ei drept la carte,
Căci mintea lor e pură, și ei pot fi tălmaci!

Corneliu 10.11.2008