Toamnă luminată

De ce din ochii-mi deja plânși tu ai lăsat
Să curgă alte lacrimi, multe, mii ?
În toamna arămie subit tu ai plecat
Când eu te așteptam în brațe să îmi vii.

De ce în negura cea veștedă ai dispărut ?
În iureșul cel antic, ce îl privesc plângând,
Te-ai contopit mereu, de la-nceput.
Nu te-ai uitat în ochii-mi fragezi, suspinând.

Nu ai văzut că vin din altă lume,
De-afară, din lumină, de dincolo de zid
Ce ne separă mut, dar ne-ncetat îmi spune
Că trebuie să lupt, oricât aș fi de ostenit.

“Ah, soare blând, eu te-am văzut odată
Umbrit de frumusețea muritoare, în rugină”
Cărămizii a tale raze, în toamna luminată
Uimite au tăcut, când au văzut a mea regină.

Voi suferi din nou, cu bucurie, eu durerea grea
În era ce-mi apune-o voi purta smerit.
Să te aștept o viață-ntreagă aș accepta,
Chiar dacă simt că niciodată nu vei fi venit.