Calul Nectar își paște-amăgirea
Sub coama lui blondă, sub ochii lui blânzi,
Calul Nectar își geme iubirea
Măcinată-n nervi suferinzi

Calul Nectar își linge rana,
Străpunsul piept, în săgeată,
Își rumegă, agale, hrana,
Fără s-o mai simtă vreodată...

În năucire haosu-i încet
Și caută-n galop, eternități,
Sfâșie drumuri temător, discret,
Între genune și lopeți...

În mijlocul pădurii
Calul Nectar se prăbușește
Cuprins de patima căldurii
Un val de spume-l năucește.

Calul Nectar de-abia respiră
Și lacrimile-s tot mai verzi
Rătăcit sub umbra suveniră
El te pierde, tu îl pierzi...

Calul Nectar spre răsărit se frânge
Cu-o geană-și acoperă geana
O lacrimă de căprioară-l unge
Cu sufletu-i cicatrizează rana.


Mistuit în glezne-și duce
Un jar nestins fracturii sale
În farmec nebulos și dulce
Își strânge coapsele ovale...