Marea loveºte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sã mergem la capãt. Piatra udã
luneca ºi, la un pas de noi, era ruptã. Dacã eram neatenþi,
ne puteam prãbuºi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenþi. Ca totdeauna. Atât de atenþi
încât într-o zi vom renunþa sã mai pãtrundem pe dig.
Ne vom mulþumi sã ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
ºi îl vom uita în cele din urmã,
vom uita cã-ntr-o searã eram poate hotãrâþi sã mergem la
capãt.
Acum chiar dacã aº merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
ªi-aº vrea sã uit în ce zi mã aflu, în ce an ºi unde,
sã ascult marea lovindu-se întruna de dig, sã mã întreb
cine sunt, ce vârstã am ºi ce caut aici.
ªi de ce m-am oprit în faþa acestui dig,
ca ºi cum l-aº cunoaºte?