pe altarul ființei se umflau pânzele unui râs de copil
între maluri iubirea abandonează anotimpurile fără nume e depărtarea
croitor fără noimă a uitat să-mi facă buzunare - suflet plin de goliciune
unde–mi sunt poemele scrise cu inima poate în verdele unei primăveri de gheață
cerul îmi veghează ploile în deschiderea liliacului prin grădina palmelor îngenunchiate
mă ridic spre viață mi-am azvârlit uitarea în sălașurile tăcerii
mi-am uitat și cântecul într-o priveliște de câmp nevăzut
doar tu cu privirea năpădită- bărbat
lași culorile să cadă puzderie
deasupra apelor
ce ne despart
la-ntâmplare