Diminețile încep să devină triste,
Iar serile ne prefacem că le petrecem împreună.
Nu ne mai bucurăm de Lună si nici de stele,
Iar drumul este o necunoscută.

Vorbim despre noi și privim peste umăr,
Lăsăm fiara să muște din noi cu multă poftă,
Nici măcar nu mai protestăm.

Ne privim în ochi doar când îngerii sunt treji,
Visăm la trecut ca la viitor.
Pașii prin pădure ni i-am pierdut de mult,
În zadar.

Păcălim prezentul cu amintiri despre noi,
Ne uităm la poze care-au fost și sperăm...
Ne-am strâns aripile și am uitat să mai zburăm,
Au putrezit visele odată cu noi
Și parcă nici Soarele nu mai luminează la fel.

Am ascultat radioul prea mult și prea tare!
Așa am surzit și n-am mai auzit țipetele.
După ajutor strigau de mult inimile noastre.
Știi vreun medic care ne mai poate salva?