O scrisoare lucioasă într-un plic șters de vreme
În care-au fost înșirate peste-o sută de poeme.
Peste-o sută de sentimente furate de-un portret
Al unui om ce iubea: al unui om perfect.

Chiar nu vezi că nu-mi pasă cum ai ajuns?
Mai adânc de-o fațada nu ai patruns!
Nu-mi cunoști viața și nici trăirile-ascunse,
Nu-mi știi nici soarta, nici senzațiile induse,

Ǎsta-i un vis mult prea palid de-al meu
Ca sa-l scrii tu în poeme ce nu costă un leu.
Nici nu mai știu cine-ai fost, cine-o fii,
Dar îți spun că nu te vreau cât timp oi trai!

Nu mai e scrisoarea, nici poemul, nici tu.
Din tot ce-a fost odată am invățat să spun NU!
Nu te cunosc și nici nu mai am de gând să o fac,
Și uită-te la cuvintele-astea de pe foaie cum zac.

Anonimă-i scrisoarea, anonim autorul,
Nu mai știu unde-i plicul, anonim e decorul.
Am uitat cum e să mai cunosc ce-i ființa,
Când din tot ce-a fost în noi a rămas doar dorința.