Privind în noaptea-ntunecată
Înaltul cer de stele plin,
Zăresc Luceafărul deodată,
Cad în genunchi și lung suspin,
Viața îmi este-ntunecată
De dor, durere și de chin.

Iubita mamă-ncet aduce
Mâna… pe creștet ea îmi pune,
Iar glasul blând începe-a zice:
Viața este-n astă lume
Luceafăr ce-n noapte străluce'
Și mândrul soare ce-apune.

Dar eu privesc la ea uimită
Șoptește vorbe ne-nțelese,
Inima-i este chinuită
Și din piept simte cum îi iese
Suflarea…iar viața-i obosită
În nemurire se topește.

În noapte stau îngândurată
Dar mintea-mi zboară către soare,
Iar inima mea sfâșâiată
Constată-atunci cu disperare
Că viața este minunată,
Dar este totuși…trecătoare.