ai așezat vasele și ai cerut să te vindeci
dar soarele asfințit roade lăuntrul
în care îți ascunzi știința. plânsul tău nu e răzvrătire
și oasele îți sunt numărate înainte să înghiți
de la sfârșit spre început poemul.
vezi corpuri ieșite din suflet ca din canale
și nu distingi distanța până la mașina ce-aruncă
jumătate de băltoacă peste costumul nou.
strada s-a rupt în scene de luptă
când loviturile te-au ajuns și preț de un minut
au șters murdăria de pe sacou.
lași dincolo de stiva de lemne metehnele
celor ce stau cu arătătorul întins.
Dumnezeu își întoarce fața
să poți mișca din loc partea din mine
care se strânge în jurul vedeniei de noapte.
mă tragi spre o pată de lumină
dar moartea atârnă afară din trup
și cu un zgomot surd face să tremure
sacoșele celor ce se întorc de la piață.