nu știu cât de mult
mi-am obosit pașii
astăzi
poate mai puțin
ca altădată
dar știu că uneori
mă opresc și atunci
mă inund cu amintiri
tristețile îmi dau târcoale
și mi-e dor de voi
de fericire
curaj
de naivitățile din lăuntrul meu
nelocuit de la o vreme încoace

știu

nu mai este loc pentru mine

trupul mi-a devenit gest
dar unul simplu de pe care
s-au desprins toate privirile
iar sufletul un cerc rostogolit
pe o margine undeva care
conține un fel de acid...

poate nu m-am străduit prea mult
chiar dacă astăzi am fost la biserică
și am dus prescură și câteva lumânări

dar ce folos...

timpul oprit în mine arată
ceea ce sunt și nu
ceea ce am fost

mi-am împărțit până și respirația
ca un gest să mai pot trece
prin copilărie
doar o singură dată
să mă strig pe numele de botez

azi nu mă strigă nimeni
așa că nu mă strigați nici voi
și nu vă grăbiți
pământul îmi absoarbe umbra
trupul a murit
moartea mi-a dozat sufletul
și consumă o tabletă pe zi
pentru a nu lăsa urme
trăiește ca o femeie
în mijlocul lucrurilor...

cu singura diferență
că nu trădează niciodată

oricum nu mai contează
priviți-mă ca pe un refuz