mă am ciung mânuindu-și instrumentul
în cap
de aceea iubesc povestitorii
nu împodobitorii
iubesc oamenii simpli ai cârciumilor
ei nu-și compun și descompun chipul
întru renume
își retrăiesc viața în fiecare pahar

ah! cât aș vrea să port eu jumătate
din limba voastră care n-a uitat
să împărțim cu pumnul – ca pe ceapă! –
tăcerea și păcatul care v-au creat
pre voi frumoasă lâncezire a morții

atârn de vorbele bețivilor
aidoma unui preșcolar în leagăn
echilibrul mă convinge
nu îmi amăgește nici un simț
le văd - printre carii și vânătăi –
ochii! ce divină scânteie!
și ei
decăzutei cu sânii târșiți
îi stă părul pe umeri ca unicei
dintre zee

îi întind un ban
mă privește-n dispreț
stânga-și așază palma peste mâinile
mele amândouă
apoi ca într-un semn al crucii nemaivăzut
îmi ia paharul din față și-l bea
fără să-l atingă de buze

fecioară a setei! îi strig mai rămâi…
sunt singur
mai singur la masă
ce dor mi s-a făcut de soție - e timpul
să-mi port instrumentul acasă
ca pe o stea polară-a inimii ce simte