Mintea umana nu poate-ntelege si nici nu ar accepta
Ca un semen de-al lor ar putea face vreodata asa ceva...
Zgomote si fapte, lumina si calduri din iad venite,
Si sangele de pe talpi se oglindeste in pupilele lui topite.

Se uita in jur-doar moarte, furie. Isi spune cu neputinta
Ca nu s-a gandit ca dracu’-i va indeplini aceasta dorinta.
Acum ea zace fara suflare in noapte si doar tacerea de mormant
Se mai aude in mintea lui singuratica, doar din cand in cand.

Fumul innecacios ii inunda narile si simtirea-i inconstienta,
Iar tot ce a mai ramas din fiinta e doar o amintire transparenta
Plina de remuscari ale trecutului mult prea trist sfarsit
Si nici ea nu mai exista caci a disparut aproape subit.

Dar e prea tarziu sa dea timpul inapoi la acum cateva ore...
Acum el este singur, dar totusi incununat de glorie:
Lumini albastre si rosii si sirenele se-aud de-afara
Si brusc el vrea sa o ia de mana si sa plece intr-o viata fugara.

Pacat. E rece. Iar el nu-si mai simte nici corpul
Nu s-a miscat nicio clipa cat ei au ridicat mortul.
„Ce-ai facut?” isi zice plin de remuscari mult prea reci
Dar acum toate remuscarile au ajuns penibil de seci.

„Te-asteapta iadul, baiete, poti sa traiesti cat oi vrea!
De-acum si Lucifer se va feri din calea ta!
Degeaba mai ai grija cum te confesezi lang-altar.
Dumnezeu te va alunga ca si cand n-ai valora un bistar.”

Cuvintele nu-l dor, a incetat sa mai simta de ieri,
Cand a simtit pentru ultima oara primele adieri
Ale mortii. „In mormant te vei rascolii, nefericitule,
Caci oasele tale pe pamant in curand n-au sa mai circule.

Acum ii pare rau, vede gratiile, vede zidul noptii
Si in nari inca mai simte mirosul de mai devreme-al mortii.
Inchide ochii si isi vede iar iubita cazuta si fara suflare
Si isi da seama ca va suferi dupa ceea ce pare-a fi o-ntamplare.