Copilul Lunii


Din praf de stele sunt făcut
De zei antici, de Dumnezeu
Și stelelor din nopți ferice,
Cu ochi în lacrimi mă închin
Visând la feerii, suspin.

Fug orele zilelor mele
În zări cu năluciri deșarte,
Căci omul nu poate fi zeu;
Oricâte schele-ar înălța,
Tot ce are este viața.

Omeniri ce-n vad trecură,
Ca o apă Timpul le-a luat;
De-au visat peste măsură,
Acum zac pe câte-un raft.

Cu-ndârjire colbul se așază
Þinând locul florilor din vază;
Tot pulbere-s de mult și ei,
Dar visele ce-n viață-i animară,
Alcătuiesc a cărților comoară.

În Veac pașii-mi vor dispărea,
Tăcerea va cădea în urma mea,
Dar lumea nu va pieri,
Doar Luna mă va jeli.

Căci umbrele există din lumină
Și tot lumina le suprimă;
În noapte găsesc alinare –
Noaptea-i plină de visare.

Ce îmi stă mie în drum,
Ferindu-mă de mersul lumii:
O idee ca un fum
Că aș fi Copilul Lunii…


Fin.