Caii mor tăiați în abatoare,
Ochii li se-aruncă pe gunoaie.
Lumânări, scâncind a îndurare,
Se înalță-n cer, încet, prin ploaie.

Tropotul din ei, abea mai plânge
Și se rupe-n gură de canale,
Hohotind a abur și a sânge,
Ca un scârțâit de balamale.

Lângă abator stă o mirțoagă,
Răstignită de atâta viață,
Măcelarii n-o privesc în față.
Ea, de ei s-o taie, se tot roagă.

Plouă peste ea, adevărat!
Iar din tremur, iată, se oprește.
Ochii ei rotuzi au iz de pește.
Peste abator și ea s-a înoptat.