Începe spectacolul de a nu mai fi. Ceasornicul își strânge brațele într-o ultimă îmbrățișare a prezentului. Nimic nu mai poate rămâne inert. Nimic nu poate înainta fără să fi fost trecut consumat, asumat și depășit. Dar sunt încă sub vene, sub venele albastre ce odată ți-au plăcut. Sunt încă în prima atingere și în prima ținere de mână. Sunt încă în pântecul primei zvâcniri, primei devieri a ritmului inimii și-n prima naștere.

Mișcarea ta e mai rapidă, ochii mai ageri, mâinile mai abile. M-ai depășit cu un incredibil număr de morți și nu te urăsc. Încă mă nasc datorită ție. Încă învăț să respir și să alternez fiecare respirație după prezența sau absența ta și uneori aerul devine insuficient, mă întorc în pântec și devin fetus. Devin liniște și inconștient. Îmi devin trecutul dinaintea trecutului tău. Îmi devin nulitatea emoțiilor și depărtarea de oameni și retragerea din viață.

Și nu vreau, nu mai vreau ce a fost și mă rog de tine cu vorbele lui Nichita : "Naște-mă, naște-mă !" pentru numele celui ce ne ascultă și nu te retrage din viitor.