ochii tristeții ulcele pline
hurducate peste pietrele norilor
răul
mă plouă râu în palmele
universului
încăușat
împumnit cu monturi de planetă

încerc să le deschid cum un copil
mâinile tatălui
în speranța
aflării unui dulce ascuns
dar o dorință moale
nu înfrânge un os drept
numai neputința izvorâtă din iubire
înduioșează cele patruzeci și patru
de colțuri ale casei lumii

tu vii pe calea lactee legănându-ți
șoldurile planturoase
și întărâtând câinii cu sânii gemând
de semințe
pe cornișă stelele pâlpâie și cocoșii
de tablă
ruginesc
cucurigați a deșteptare și a lepădare

dezmierdat ca un fagure mă ninge
târziu
asmodeu întâmplării de a fi încă viu