Tăcerea mă apasă...
Mă simt captivă între răceala podelei,
Albul tavanului
Și strânsoarea celor patru pereți
Ce par să mă strivească.
Așa, în momentul singurătății mele,
Aștept... nu caut.
Visez... nu doresc.
Sufletul îmi sângerează
Și odihna nu-și găsește perechea în inima mea.
Viziunea fericirii mă urmărește ca o fantomă,
Iar unicul moment de liniște vine atunci
Când ochii minții mele văd imaginea ta.
Te simt mereu acolo...
Îți simt dorința...
Dar închipuirea se disipă ca un abur
Într-o ușoară pală de vânt.

Am mai trăit iubirea odată,
Însă povestea fericirii s-a stins
Când minciuna adevărului m-a lovit în moalele capului
Și mi-a luat mințile.

Mi-e inima îngradită,
Ferecată cu șapte lacăte
Și păzită de cerberi fioroși
Ce sunt gata să sfâșie pe oricine se apropie.
Și simt ca nu mai e nimic rămas pentru mine...
Nici soare... nici ploaie...
Nici mirosul ierbii jilave în miez de noapte...
Nici căldura atingerii...
Nici fierbințeala răsuflarii tale
Din sărutul ce-mi sfâșie buzele...