Și răbufnește în surdină dezamăgirea,

pe chip același zâmbet se leapădă de sine,

se-ncruntă nedescifrată trădarea prin priviri,

o mână caldă îmi zugravește obrazul cu-amăgire.



Pe undeva, poate pe ici, probabil pe-acolo,

cineva închide ochii într-un clipit mai lung

și privindu-mă ar da orice ca

obrazul să-mi ardă, mâna sa te frigă.




Ce curios, nici măcar nu știu cine ești,

însă te recunosc după prostul obicei de-ți ține dușmanii prea aproape,

mâinile prea încolăcite la sân,

ochii privind la alții de lângă mine.

Tăcută, secunda trece prin noi și se sufocă în alte nimicuri.