Cântec de primăvară


Mai aud pornind în noapte o corabie spre stele,
deși cala-i este plină cu-ntuneric și pământ;
mai presimt în rana lumii dâra lacrimilor mele,
sarea se cristalizează ochiul meu, deci încă sânt...

încă sânt și-aud pământul preschimbându-se-n adâncuri,
noua primăvară vine iarăși ca-n eternități...
sânt același: carne, suflet, stau în cele patru vânturi
și îmi înfloresc în sânge proaspete singurătăți;

încă sânt: vino, iubire, vino, soare, și-mi preschimbă
sevele cum anotimpul sfânt copacilor în trunchi,
toarnă-mi apa învierii pe retină și pe limbă
și înfige-mi iarăși lama dimineții în rărunchi!

încă sânt; stau mărturie umbrele plutind pe zare,
cețurile amintirii și femeile de fum
și curata rugăciune a seminței într-o floare
și fantasma tinereții ce mă bântuie și-acum...

mai exist, mai stau de veghe, tot mai sper c-or să revină
caii vieții prin ceairuri, zvonul zilei din adânc;
mai păstrez în sânge, albă, rămășița de lumină
ca o zdreanță orbitoare agățată la oblânc...