PEȘTERA


Am lacuri în lacrimi
tristeți stătute ca o noapte-nfundată
pe sălcii curg rechinii
un colț de dinte mă mușcă de falcă.


am peșteri în lacrimi
ursite cu năduf de bocitoare…
lilieci nemâncați de ieri
și umbra lui Zamolxe-n piatra tare,

mormoloci zâmbitori la apus
continuând cea mai veche viață,
atlantide ce s-au depus
peste cocoașele mele de gheață…



în adâncu-mi se scutură timpul
despuiat, pregătit să se spele
cu o dimineață mai bătrână – vecia
se întoarce înapoi între stele.