o lebădă neagră, un poem anost, o cameră goală
un artist pe scena cu draperie roșie
masa de aluminiu sub un reflector puternic
sala e plină, liniștea este teatrală, are umbrelă verde
îmi cade pe mâini, din tavan picură noaptea
scamatoria o resimt ca pe un bumerang
roza vâturilor este doar un refren epic
voyeurismul a luat locul întrebărilor
șine de tren, vagoane deraiate în sângele meu
pasagerii fără valize fug îngroziți
se eviscerează un poem anost, o lebădă neagră, o cameră goală
am să-mi fac curaj să urc și să-mi ghicesc viitorul în măruntaie
chiar dacă nu te văd, te voi născoci, acolo pe loc
îți voi confecționa mâini într-o manufactură interzisă
și o mască de ceară până vei putea respira
înfig degetele în viscerele pline de cuvinte
spectacolul începe
cuvintele fug printre spectatori, nimeni nu mișcă
sar peste tot ca niște clovni ieșiți din minți
unele colorate, altele cu hainele rupte
încă mai caut, vreau să scot o mare toxicomană
fără pești, pe care s-o învelesc cu trupul ca un pergament
în cele din urmă te văd vâslind inconștient, ars de soare
uitat de lume, aproape nebun, barca mi se scufundă-n palmă
se trage cortina, chipurile au rămas lipite de scaune
încui ușa, afară plouă