Cei care ridică pietre
Pentru zeii de gheață
Pe un munte lipsit de viață
Singur și greu ca o potcoavă roasă
Ascunde răsăritul și pasărea măiastră

Un preot tibetan visează mergând la ruina mitologică
Cu îndoială în suflet și cu o privire tragică
Vântul îl poartă ca o frunză tomnatică
Săgetându-i drumul cu o speranță primăvăratica
Pas cu pas se apropie de turnul de cristal
În față apar zeii tronând pe gravul piedestal

Inghenunchiat în nisipul zăpezii pure
Biciuit de năpastă iernii dure
Florile albe căzute din cer
Coboară pe părul alb și timpul stingher
Furia reginei de gheață încețoșează văzduhul
Unde e tronul, suit să își de-a duhul

Cu ultima lacrimă atinge pământul
Căzută pe jos, înflorind mormântul
Târâindu-și trupul ascetic
Templul inspiră un aer sceptic
Împins de durere și furie
Împrăștie sângele și a lui nebunie
Zeii speriați de a sa nesăbuință
Învie gardienii cei sacri pentru a sa plăpândă ființă
Nu din milă ci din ură
Scuipând flăcări din inerta gură

Ucis de frig, invidie și arogantă
De singurul vis cu eleganță
Corpul său acoperit cu diamante
Împrăștiind spre stele o urmă de condoleant