nu poți să înțelegi, deocamdată
ecuațiile-n care se joacă trombocitele mele
e-un fel de holocaust ironic și sinucigaș.
nu pot sa te-asimilez normal, ești radioactiv, ești
ca avioanele de hârtie ale lui frate-miu când e nervos,
îți intră (pr)in piele și-ți tatuează simptome ciudate:
cuvinte pe care-ncerci și-ncerci
de-atâta timp
să le spui ...ghici ce,
nu poți.
și ți-aș demola axiome de-aș avea măcar impulsul
doar că n-a mai rămas nimic din ce credeam
vezi, pe avioane erau desene în creion
iar odată cu ele s-au dus fâșii din mine.
nu pot
să scot din mine ce e-al tău
și zău că m-am săturat de toate orgoliile astea
uite cum am ajuns să mă ascund dupa pleoape
improprii, și-i propriu a zice că în curând sângele tau
o să cânte chopin sau poate beatles
în ritm de diana confuză prin pauze/aș vrea
să-mi anesteziez corzile vocale... poate
tăcerea te-ar schimba.
nu poți să mă mai spiralezi așa pe după degete
pentru că, măcar de câteva ori pe zi,
coloana mea vertebrală știe să danseze libertango,
să mai salveze demnitate


...și să-mi împiedice irișii de-ai tăi.