aproape că mi-e tihnă pe bancă-n parc
în ploaie
îmi șterg din foi cerneala cu iarbă
și cu tei
o turturică moartă
doi maidanezi ce-așteaptă
să zvârl măcar din oase tovarășilor mei

fumez o păpădie cum ai ofta de sete
pe limbă-mi crap-un cântec
îl lepăd
nu mai scriu
n-am vizitat sahara dar stropii mari îmi par
corăbii de nisip gonind într-un pustiu

copacii înspre mine se-apleacă
răul duh
al temerii mă-ncearcă în cuget putrezind
multele haruri schimbate pe vin
întâiul între ele
îl smulg cu limba din cer
flămândelor javre
închin

trec mut printre stârpituri – toate vorbesc
vorbesc!
vorbesc…
mă simt
o turturică moartă în neamul poetesc
cu gheara înfiptă în rostire