mă trec cu gramada oaselor prin arbori spelbi
trupul meu a căzut de pe mine ca un vierme sătul
iubitul
vierme care cu doi ochi știe
să roadă la rând pumnii de piatră
în care sprijini tot ce n-ai mai avut de ars

lângă toate stâncile din trunchi
feriga anghinarea chimionul volbura și podbalul
retează descompunerea în jilave tonuri
râuri moi strigă în leagănul plantelor și se topesc
de la sud la nord
până când cristalele devin coifurile
unei adânci disperări
în care bat soldații mei care n-au avut niciodată arme
doar articulații glorioase
de moarte

dau toate darurile spre vizuina
pe care întâi ai deschis-o
în stern
năpădit vegetal de lama cărnii
dacă mănânc din mine nu mai am grifoni
nu mai am harpii
frânte ca retina peste care cade
văpaia cea mai tocită în falangele roase
și diluarea nu mai are istoria separată
de fruntea ta

bate în mine o plantă ca un clopot
e inima devenită
dispariție verde