Nu mai ies actorii iar și iar pe scenă,
Stau retrași în neguri grele de culise;
Să-și trăiască rolul este o problemă
Ușile din teatru toate sunt închise...

A albit de-atâta neagră așteptare
Și și-a-ntins machiajul pe obraz, actorul,
Într-un colț, cu pumnii strânși în buzunare,
Stă de-un veac și-o noapte însuși regizorul.

Ca roboți cucernici prinși de felinare
Joacă mașiniștii table la o masă
Tot sperând în licăr blând de reflectoare
Și în vești mai bune primite de-acasă...

Replicile multe s-au uscat de ură,
Prinse într-o pânză de-un păianjen mut...
Toată lumea știe : cabiniera fură
Ca să poată crește un motan urât.

Vine primadona când și când la rampă
Și se-ntreabă cât mai are de murit,
Mai aprinde-un talger și mai stinge-o lampă
Și se-ndrăgostește de portar, subit...

Zăvorât e teatrul, însă spectatorii
Încă dau târcoale pe la o fereastră;
Nu-și doresc o piesă, dar i-apucă zorii
Tot pândind orice ar merge să bârfească...