De-abia acum,
trezit dintr-un vis oarecare,
mă gândesc
cum ar fi ca în vorbirea mea cu tine
să folosesc cuvintele.
Da, mi-e teamă un pic. Un pic…
Eu te-am văzut doar o singură dată,
îmi vorbeai, dar nu știu de ce
imaginea a fost tot ce mi-ai lăsat,
îngerii tocmai adormiseră și în
punctul acela din Univers am rămas doar noi.
De fapt, nu. Ai rămas doar tu
Þinând în palmă inima
Care întâmplător în clipa aceea
Bătea în pieptul meu.
Imediat apoi
Am început să colind străzile orașelor încă neconstruite,
Să trimit scrisori copiilor
care nu știu să citească,
să fiu eu însumi fără a mă înțelege vreodată.
Și tot de-atunci, tu scrii puțin
deși uneori râzi,
iar eu măsor toamna cu pași atât de repezi
încât de fiecare dată îmi auzi gâfâitul.
Aș vrea să pot crede că suntem frumoși,
dar știu, felul acesta de judecată
nu le-a fost dat muritorilor.
Tu dormi acum.
Noapte bună.