Metaforele m-au părăsit ca râul curgând rapid la vale,
Cândva poate reușeam să îmbrac cele mai primitive cuvinte
În imagini de aur și argint, dar lipsa de formă și fond
Creează urme prea adânci în conștiința mea,
Degeaba mă mai gândesc la astfel de aspecte acum...

Te rog, ia aceste degete, aceste unghii,
Și cu ele înseamnă pe cer faptul că am trăit împreună,
Chiar în vise, chiar unul lângă celălalt,
Din cascada de ploi și din grindina sfâșietoare,
Creează platină și comori ascunse, înlăturând
Limitarea și frica de cunoaștere,

Modestia mea prefăcută și amorurile de o noapte...

Te rog, ia aceste mâini și trece-le prin părul tău,
Nu lăsa nici un loc neexplorat, trăiește prin mine o mie de vieți,
Cele mai senzuale și mai primitive simțiri.

Stăteam în ceața dimineții și priveam unul la altul,
Aproape că puteam auzi picurii de ploaie curgând pe pielea noastră,
Știam că soarele va veni și va usca tot ce am creat împreună,

În cel mai simplu mod cu putință.

Vreau să mă cufund în ochii tăi, vreau să murim împreună,
Vreau să capăt din nou ce am avut cândva,
Vreau să am tot, să te am lângă mine pentru totdeauna,
Vreau să mă îndrăgostesc de tine în fiecare zi din nou și din nou,

De ce nu știi că atunci când pleci mă distrugi
Și mă lași cu gânduri sinucigașe, fără nici un sens pe planeta asta,
De ce nu știi că de fiecare dată când pleci,
Totul se transformă în gheață și oglinda devine drogul cel mai puternic,
Căci în ea te-am regăsit de fiecare dată când veneai și plecai,

Găsește credința și revino aici,
Carnea mea s-a transformat în piatră și mi-e din ce în ce mai greu
Să afișez zâmbete false și să repet aceleași cuvinte
Pentru ca lumea să creadă că totul e în regulă,

De ce nu vrei să vezi că timpul meu s-a oprit aici,
Ceva mi-a spus că totul a fost pentru tine un joc sadic și continuarea
E un film de groază ce îmi relevă adevărul amar...

Hai să fugim de aici, în ploaie, în vasta pădure
Și să încercăm să vedem că nimeni nu e perfect,
Că putem să o luăm de la capăt chiar și așa,
Cu impurități și greșeli,


Îneacă acea cascadă de temeri și îndoieli în oceanul meu de credință,
Soarele a apus ca o divinatate ce a călătorit în timp spre a ne vesti moartea,
Nisipul și pietrele s-au unit, tăcerea și șoaptele au plecat spre Nirvana,
Timpul se joacă cu noi fără să-i pese, jurămintele se prefac în cenușă,
Iar noi devenim pulbere, ne evaporăm ca balta de coșmaruri nebune,
Plecăm în țărână, ne reabsorbim și nu învățăm niciodată din trecut,
Căci pentru el plătim ce am devenit acum...