Un sclipăt nou, sălbatic se-așează prin grădini
Domol îmbracă iarba ca după biruință,
Într-un sărut de-adio și de făgăduință,
Eu știu că vine toamna citind-o prin lumini.

Pământul cum o simte începe să se-ncheie
Supus, în bumbi de ghindă, ca un monah tăcut
Ce-a reușit să deie un alt, imens, tribut
Capricioasei toamne cu suflet de femeie.

Vin brumele asupra-i cu dimineți de gheață
În care bate plânsul stejarului martir,
La poarta sa de humă cu iz de cimitir
Ca să-și depună frunza care s-a stins din viață.

Metamorfoza-i clară în ochiul care plânge
La parastas de ierburi e jale de nespus
Și toamna lăcrimează un pic înspre apus
O lacrimă de soare amestecat cu sânge.