Motto: ”Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine. ”
O singuratate prea zgomotoasa - B. Hrabal


Există o oboseală a privirii
ce aduce cu sine obișnuință
și se așază pe lucruri
ca-ntr-un imens bloc de întuneric
din neputința si singurătatea luminii
de a fi însoțită în permanență de umbră
râul subteran pe care plutesc în derivă
chipul zilelor și al zeităților amestecate
într-o liniște deplină de gesturi și gânduri
oglindă a tot ce este insuportabil privirii
și trebuie să închizi ochii să poți zări în toată splendoare
surâsul pe chipul de aur al soarelui
ridicând liniștea pe acoperișul catedralelor
printre coloanele de aer ce țin cerul
adânc înfipt în pământ la picioarele călătoriilor
departe în adâncul de lumină
la capătul tenebrelor pe frunțile de auroră ale zeilor ...

Și în ploaia aceasta oblică prin mitologia uitării
voi străbate străzile orașului
voi întoarce lucrurile pe dos
scoțându-le din cămașa de forță a oglinzilor ...
deasupra statuilor înmărmurite în arcadele orizontului
faldurile înserării murmură liniștea izvoarelor nopții
revărsând la țărm ființe himerice din inima nevăzută a lucrurilor
frânturi de lume pe drumul pașilor nevăzuți ai luminii
prin ferestrele de gheață ale dimineții ...