Adorm.
Mă zbat într-o mare de rânjete.
Înot într-un ocean de vorbe.
Când le dau pe toate la o parte descopăr ceea ce mă sperie cel mai tare.
Că sunt singur.
Singur într-o mare de rânjete fără esență.
Singur într-un râu de vorbe ce nu-mi sunt adresate.
Singur într-o lume pustie făra vorbe.
Transpir și mă zbat încercînd să mă agăț de realitate.
Nu pot.Coșmarul mă poartă departe de viață.
Mă coboară în întunericul nebuniei care mă pândește din umbră.
Mă aruncă în colții fiarei ce mă sfâșie încet încet.
Mă cuprinde nebunia.Mă văd o legumă abandonată.
Mă vad într-un scaun cu privirea goală și cu o pătură pe picioare.
Lupt cu întunericul care încearcă să mă răpească și să mă sufoce.
Și strig transpirând rece. Și mă zbat.
Simt cum se scurge viața din mine și nu mă pot împotrivi.
Sunt singur.Mă văd martor la propria mea agonie .
Sunt singur.Am privirea goală și nu pot să mă mișc.
Simt totul, văd totul si cu toate astea nu pot face nici cel mai mic gest.
Sunt singur.Sunt prizonier în propriul meu trup.
Mă prăbușesc.
Fiara rânjește cu ochii înroșiți de sânge și are colții neașteptat de albi.
Simt cum delirez și încerc din nou să mă trezesc.
Sunt bolnav sau doar mi-e frică să nu fiu?
Delirez? Mai trăiesc?
O tresărire , un spasm, apoi nimic.
Mă trezesc cu un urlet și inima îmi sparge pieptul.
Răsuflu ușurat că a fost un coșmar, dar constat apoi
Că tot singur sunt.