Vântul serii

Rugat-am vântul serii sã-mi facã o favoare;
Sã se oprescã-o clipã din marea-i frãmântare,
Sã-ºi tacã ºuieratu’ ºi ropotele-i multe
ªi sã coboare molcom suspinul sã-mi asculte.

Când auzit-a vântul ce-i cer cu ne-obrãzare,
M-a mãsurat în grabã din cap pânã-n picioare
ªi-a nãvãlit asuprã-mi, cu gând sã mã doboare
Urlând în toatã zarea cã asta e sfidare.

“Ascultã, pãmântene!”- îmi zise plin de urã-
“Tu crezi cã mãreþia-mi de oameni se îndurã?
Nu te-ai uitat la tine? –eºti doar ca o furnicã
ªi sigur ºi simþirea îþi e la fel de micã”.




“Îþi recunosc puterea, mãrite vânt de searã.
Dar vino mai aproape, sã vezi cã nu-s de cearã.
Cãci inima mi-e caldã ºi sufletul îmi zboarã,
Cerºind o mângâiere, cântând ca o vioarã.

Sunt rãvãºit de doruri, cãci singur trec prin lume,
Dar gândul mi-e departe; iubesc un dulce nume.
ªi-am vrut, o, vânt de searã, sã-i duci a mea cãldurã,
Sã-i spui cã-i aºteptatã; singurãtatea-i durã.”

O minge ca de rouã pe-obraz mi se prelinse,
Iar vântul, cu uimire, furia lui iºi stinse.
Cãldura mingii mele rãceala îi atinse
ªi ca sã-mi poarte dorul, aripile-ºi întinse...
p.h.