O particulă din fiecare se risipește
În orișice gând…
Până când omul sătul de căutare,
Și consumat, decade în pământ!
De-a fost util sau nu, nedrept sau
Just, măsura e la Dumnezeu.
Noi jos, aici, în lacrimi cerșind îndurare,
El sus cu Bunul spălat de uitare și de greu.
Nu suntem decât niște biete metafore
Alambicate într-un text prea vioi,
Pe care-l citește apusul risipit în zare
Grăbit să termine cartea și s-o dea înapoi.
De-am fi numai urăm,
De-am fi numai somn,
Am fi mai drepți decât azi,
Când plini de iubire și geloși pe Domn
Rănim și ucidem fără să cerem iertare.
Copiii impasibili petrec la groapă bunicul
De mână cu părinții cu lacrimi și teamă în ochi
Că Timpul ce aruncă țărână ultimul peste cavou
A păstrat și pentru noi un smoc.
(14-mai-2002)