Un munte de griji
Un deal de intamplari
Tot ce vad imi raneste privirea orbita
De a urii dominari

Sufletul imi rataceste prin acelasi parc de odinioara
Se aseaza pe banca aminitirilor,
Lacrimile curg pe obrazul frant de ridurile durerii
Asa cum frunzele dulci-aramii se desprind de copaci

Si in timp ce acea plapanda "fiinta" depana amintiri
Pe alee se anunta furtunos un mars funerar...
Si..doamne ce imi vad ochii??
Un sicriu lipsit de cortegiu,...nimeni care sa planga la capataiul mortului
Doar el si singurul loc in care va vietuii pe veci
Atunci m-am intrebat...chiar nu exista nimeni care sa planga cu lacrimi amare?
Nu e nimeni care sa regrete pierderea aceluia?
Cum poti sa-ti daruiesti viata altora..si nimeni sa nu iti acorde o farama de atentie?
Ce fel de oameni sunt aceia care numai primesc dar nu si daruiesc?
Am hotarat...voi eu singura care il va plange,il va acompania la abis...
Si ironia sortii...m-am apropiat de propria moarte....
Eu eram..acel decedat fara vlaga...
Am realizat din acel moment ca sunt numai eu...si umbra mea...
Ca dau totul primind atat de putin inapoi...