mortar, cărămizi, mortar peste cărămizi.
peretele de vis-a-vis în liniște și întuneric.
nu am reușit să nu mai zidesc, probabil
de teama declanșării unei remușcări.

dorința de întoarcere la punctul start
unde nu am de ales și unde îmi dau seama
că nu pot să revin pentru că nu vreau.

nu-mi aduc aminte cum am izolat
a doua fereastră. neimportant. sufocată
oricum de o clădire gen catacombă
nefiresc de hâtră și în sine nefirească
la puțini centimetri depărtare de ea
în exterior, o galerie subterană.

șiroaie de apă nămolită se retrag
din plafoane pe țevile supraîncălzite
cocsul îmi căptușește respirația
de parcă aș înghiți pe loc praf de pușcă
în timp ce perechi tinere de șobo
se zbenguie practic ca veverițele
foindu-și codițele de colo pînă colo
și asta sub incinta spitalului județean.