Mâinile mele ating zăpezi ce se depun pe pânze de păienjeni.
Troiene grele îngânate sunt de un glas cu refrene viscolite.
Pășesc prin zăpadă, dar urmele mele dispar prin troiene,
Prin troiene de frunzele toamnei albite.
Viscol cu frunze căzute, viscol cu șuier de toamnă,
Biserici înălțate de ninsori și prin ninsoare,
Cu turle semețe ce se pierd printre ramurile goale.
Șuieră viscolul printre frunze cernite,
Care se învârt într-un ritm amețitor, nebunesc;
Cade zăpada și coboară cu frunze albe -
Ating buze de cleștar, o secundă rămân și se topesc.
Un pisc de munte sub o frunză de nea rămâne ascuns
Ca un oraș sub umbra unei stele în plină zi
O mare e pierdută într-un fulg ce e de soare răpus,
De-un ciob de lumină dintr-o rază făcută țăndări.
Vălul toamnei îl iei, îl aduni în palmă și îl sfâșii.
Îl transformi într-un roi de frunze de zăpadă -
Îl sufli înspre mine, mă împresoară și doar tu știi
Că frunzele de omăt, iarna, ca fulgii ruginii or să cadă.