neasemuită licornă,
sub pielea ta albă și fină
ascunzi ctitorii de lumină
și sufletul cu nesfârșite caturi
de care niciodată nu te saturi,
de dincolo de soare și de vreme.
sfinții barbari te cântă în poeme
cu umeri goi ce parcă te invită
să-ți sprijini fruntea neasemuită,
trupul fragil, de ceață timpurie,
trecut prin iarnă ca prin veșnicie