mă purtau
până în ziua a șasea
la încheietura mâinii tale
unde zvâcnește cel pipernicit
numărând împunsăturile
de vreme ce ajung acasă doar seara
târziu
nu îmi vede nimeni

***

nopțile mele cutiuțe de plumb
umplute cu praf alb
stăruie
scuturând inel și chei
vai mie
clopote bat
pe o parte circul vieții
oare-mi lipsește
curajul?

***

mănânc să știu că ai dreptate
îndoit de minuni
tăcerea devine lumină
în șoapta fără de cufundare
stăm îngrămădiți
atât de fragil
aruncați femeilor
dincolo de oglindă

***

umblu fără teamă
printre culori adorm frânt
de binele altuia
într-un spațiu sonor așa cum se cuvine
țara de dincolo de lucire
aproape de zero absolut
te voi striga
părinte

***

îmi aduc aminte
primii pași făcuți cu spatele la vânt
căutând ieșirea dintr-un surâs
de mâinile tatei venea să se prindă și cel în lipsă
cu mănuși albe de belșug
clipesc ușor
arta poate fi primejdioasă
de parcă somnul...
alinător