mă țin de mână prietenește
cu cel care pleacă la capătul asfințitului de nisip
încrucișându-mi brațele unul peste celălalt
singurătatea nu-i decât o lampă cu abajur
precum oazele în care lumina descrește treptat
desenând umbre pe pielea unei cămile
în care deșertul apropie și mai mult cerul
așezându-l călăuză în nopțile fără stele
printre caravanele somnului cu grijă pășesc
în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
îi spun războinicului ce mă urmărește în vis
cineva vrea să ștergă urmele poate chiar tu
nu te mai chinui să-mi ucizi umbra
singurătatea e arta pe care o stăpânesc cel mai bine
inutil să tragi spada pentru a tăia apa
precum o limbă șerpuind printre cactuși
ea va continua infailibil să curgă vorbind niciodată repetându-se
din ea îmi vine tristețea și tot din ea
bucuria speranța sau deznădejdea
din ea nașterea și zămislirea cuvintelor ca un mir
zorii îmi ung pânzele cortului acoperindu-mă
într-o cămașă albă de in cu încă o dimineață
spre adâncul din mine pășesc