locuiam în coliba unei femei vechi
era veche de când o știam noi
făcea mereu un foc mărunt, seara
mâncam toți la aceeași masă cu
aceeași lingură foloseam
același colț de pâine uscată


din când în când mergeam să cunoaștem oameni morți
știam să plângem și să mâncăm încet
lăsam o parte din griji la primul mort din ziua aceea


mureau oameni în fiecare zi
era un fel de obicei pe care
l-am înțeles repede chiar
femeia veche ne învățase cum
să facem ca să mai apucăm a doua zi
ea le știa pe toate foarte bine


cu timpul am reușit să ne lăsăm toate suferințele
la căpătâiul acelor oameni goi
aprindeam lumânări și ne odihneam mai bine seara


între decesele altora ne iubeam
atât cât aveam timp, eram singuri
și femeia veche ne făcea cu ochiul
din pragul colibei în care
așteptam cu toții să
apară cineva apropiat


într-o zi ne-am așezat pe pat, eram obosiți și
plângeam fiecare în visul lui pentru că
morții aștia nu s-au dus unde credeau ceilalți