Nici pasărea, nici omul, în zborul lor nebun,
nu vor putea s-ajungă cu mult mai departe
decât le-a fost sorocit prin destine;
să nu vă mire că omul zboară și el:
cine, de altfel, zboară mai iute,
mai sus și mai neînduplecat,
decât truditorul în care s-a picurat
otrava că sfinții-s tot oameni (?).
Cine pe coama gândului său
urcă mai sus decât soarele suie,
mai sus decât liniștea înfricoșătoare,
în care îngerii scriu epistole către muritori (?).
Cine străbate ograda eternității
în preț de-o secundă,
se primenește cu Duhul veciei,
ca apoi, mai trist și mai nefericit
decât fusese mai înainte,
se năruie în telurica lui viețuire?
Cine-i mai singur, mai trist și mai tare,
decât noi, blestemații lumii de jos,
legendarii calători spre miază noapte,
noi, care-am suit înălțimile de care,
lovindu-se-n zborul ei euforic și catifelat,
ciocârlia s-a prăbușit în poala
unui înger copil, bucurându-i nevinovăția?
Pe noi nu ne-a topit dogoarea soarlui,
nu ne-au înfrigurat destul zăpezile
cămărilor zăvorâte în ceruri;
nimic nu ne-a învins destul de tare,
ca să ne facă să nu mai suim,
încă și încă o dată,
colina de pe care ne-a vorbit
pentru ultima dată Înstrăinatul.
E drept, că ne-am rătăcit pentru o vreme,
ori poate pentru un anotimp veșnic,
de muntele pe care sfinții îl vopsesc cu albastru,
de însăși inima noastră săracă,
de îndemnul la trudă și rugă,
dar toată această cădere
există și-n firea îngerilor devotați,
există și-n inima heruvimilor, ei,
care nu se mai abat pe la noi,
tocmai acum când am avea
să trimitem semn de-mpăcare,
Celui care-mpletește din ochi de lumină,
legea prin care vom trăi și a doua oară.