plutesc în derivă în hăul dintre două secunde
tristețele se încâlcesc ca umbrele păsărilor
ce fărâmițează timpul
ziduri cresc în juru-mi ca un peisaj
condensat în culori aprinse
oferindu-mi ultimele treizeci de trepte ale vieții
să urc cu răbdare din adâncuri de ape

chipurile sfinților dau glas acatistelor
însuflețind cu marea lor credință
arborele vieții transfigurându-l în oameni

privesc irealitatea concretă a frescei
nu poate fi adevărat sunt doar visele mele
dintr-o copilărie a culorilor
în nuanțe posibile de albastru

impresionat de jocul culorilor
spiritul îmbrățișează cu privirea liniile uscățive
trase peste lumina din ochii martirilor de un verde intens
peisajul se transformă într-un spectru vast de culori
ca într-o figurație măruntă pe transparența spațiilor exterioare
dizolvând limitele

ochiul caută sâmburele liturgic și
percepe ce nu se poate exprima
adâncimea netrupească exprimată
prin desen
și culoare