Mă privesc tăcută
și încerc să înfirip un dialog cu brațele mele.
Le spun să nu te mai caute,
să nu mai plângă
căci au ce strânge.
De fapt, pot sta liniștite pe lângă corp,
sau ține o carte.
Pot croșeta. Pot avea inele și brățări.
Pot culege flori,
Pot ciupi obrazul unui copil.
Dar ele nu tresar deloc. Nici nu mă ascultă
Te vor și sunt încăpățânate să nu se mai miște.
Le-am amenințat că le tai.
Nici atunci n-au tresărit.
Vă dau foc ! le-am spus.
S-au retras la spate
și au început să miște într-un ritm alert degetele.
Una mă trăgea furioasă de vârfurile părului
pe care se chinuia să le-apuce.
Cealaltă o ajuta.
Am ieșit la aer, în fața grădinii de flori nemuritoare
pe care tot ele o sădiseră pentru tine.
Le-am arătat florile înfipte strâmb în pământ.
Oare de ce n-or fi crescut deloc ? le-am întrebat,
râzând de ele.
Atunci s-au enervat tare
și m-au pălmuit.
Nu mai știam ce să fac
și mi-am îngropat fața în pământ
până ce brațele mele loveau rătăcite printre flori,
uitând de tine.