Înăuntrul copacului
născut în mine
de semințele
gândurilor lumii,
s-a strecurat un dor
aprins de zbor.
Îmi îmbrățișez frunzele
în căderea lor
spre rădăcinile
care susțin cerul,
protejându-le
de frigul uitării.
Închid ochii
și încerc să fiu.
Durerea lor
nu mă lasă să visez.
Arunc cioburi de pod
în toate direcțiile
în căutarea mîinii stângi
uitată cîndva
în prelungirea lumii
răsturnate
a unui alt trunchi de copac.