Nu vreau să crezi, iubite prietene-poet,
Că sunt un tip patetic, căzut în desuet,
Dar versul plin de dor ce-l scrii cu măiestrie
Mi-a stors din ochii goi lacrimi de apă vie.

Deși am citit mult – respir prin poezie –
N-am întâlnit la nimeni curatul har ce-l ai
Când așterni poezia pe coala de hârtie –
Poate numai la Vieru sau Marele Mihai.

Durerea ce reiese din strofa-ți lăcrimândă
În mine-a mișcat lumea – te rog să nu zâmbești!
Nu des mi-e dat să simt în lirica plângândă
Atâta forță, patos – ce-n vers le zămislești.

Nu pot să-ți spun cuvinte capabile de laudă,
Dar vreau să-ți mulțumesc prin poezia mea
Că ești, exiști în lumea plină de vid și fraudă –
Te-nalți și ‘nalți și dorul cu poezia ta.

M-ai ridicat la rangul onoarei de a-ți fi
Prieten întru rimă și frate întru carte.
Îți mulțumesc, poete! Și, aș mai vrea să știi
Că-n suflet mi-ești aproape, deși tu ești departe…

Chiar dacă drumul nostru va fi să nu mai fie
Încrucișat de versul ce-ți duce-n lume harul,
Prietene poet… doar sufletu-mi o știe
Respectul ce ți-l port – ridic în sus paharul!