răscolesc prin molozul orelor
caut rămășița aceea intactă
din fiecare om
biografia spartă în care să intru
fără incertitudini

dar mă tai adânc în muchiile ignoranței
și rănile astea nu se mai închid
nici cu praf de lună

nu știu unde ajung
trag de mine pe o cale ferată
devin pojghița subțire
ce unește iluzioriu podurile

hai treceți maiestuos
vă primesc așa cu toată trufia voastră
cu viața voastră neîntoarsă la timp
vă deschid ușile în fiecare stație
și nu mă clintesc
atunci când se ridică bariera
din calea morții

plec târziu prin umbra orașelor

da
există întotdeauna un imperativ al plecărilor
de aceea suntem jumătăți de semne
secunde luxate în care
ne reamintim despărțirile
mirosul de fier al îmbrățișării
și ceasul care arată — nemernicul —
doar timpul pierdut