Când totul e prea greu,

Te vaiți...Þi-e silă și de tine...
O voce surdă, într-o lumină moartă,
repetă-ncet și aproape obsesiv:
Dar nu știu ce-aștepți tu de la mine?
Ai vrea, poate, să-mi întrerup zidirea,
Și-amar să încep să îți zîmbesc?

Trecut de vîrsta inocenței, acum tu înțelegi
Dar ai uitat să fi Tu,
Tu, cel ce lupta
c-o umbră fadă; prea gri și rece
cînd încă un cuvânt,
știai că mai aveai, mai puteai
să grăiești...

Acum doar stai...ș-aștepți,
Și cu o mască te mînjești
Nici tu nu știi, dar, cine ești ?
Nici măcar Tu nu poți să te găsești...

Prea multă vreme ai zăcut,
Prea mult timp te-ai complăcut
Ce simplu...ți se pare oare?
De vrut, ai vrea, cum ai mai vrut
dar prea departe este ea,
Ea...voința ta...Era un foc
Acum, doar scum mai regăsești
Cînd cerci, zadarnic, răscolești...

Degeaba vrei acum,
Invoc-o! Ia vezi...vine?
De unde să știi tu că ea, de fapt
Te caută pe tine?
Și-acum...de încă vrei
Îți voi zîmbi...
Dar doar atât să-mi spui:
Mai vrei?